Hidroizolația băii, sub gresie

Gresia și rosturile ei nu sunt etanșe, oricât de bine ar fi puse. Apa care se scurge zilnic pe podea, în special în zona de duș, trece prin microfisurile rostului de faianță și ajunge pe placa de beton sau pe șapă. Dacă dedesubt nu există o hidroizolație continuă, apa se infiltrează în structură, umezește șapa, poate ajunge la vecinii de la etajul inferior sau, la casă pe un singur nivel, la stratul de termoizolație și la placa de bază. Hidroizolația lichidă aplicată sub gresie nu este un strat opțional pentru „siguranță în plus”, ci singurul lucru care stă efectiv între apa de zi cu zi și structura clădirii.

Hidroizolațiile lichide cimentoase (mortare elastice bicomponente, cu rășină și ciment) sunt cele mai folosite la baie, pentru că se aplică ușor cu bidineaua sau trafaletul direct pe șapă, aderă bine la suport mineral și rămân elastice suficient cât să acopere microfisurile normale ale unei șape care se contractă în timp. Poliuretanii lichizi, monocomponenți sau bicomponenți, oferă o elasticitate și o rezistență la abraziune superioare și sunt preferați la dușuri intens folosite sau acolo unde există risc mai mare de mișcare a suportului, dar costă vizibil mai mult decât variantele cimentoase.

Ambele tipuri au avantajul, față de o membrană bituminoasă rigidă, că se aplică lichid, în straturi succesive cu bidineaua, ceea ce le face potrivite pentru o baie plină de colțuri, praguri, sifoane și racorduri — o geometrie greu de acoperit cu o membrană rigidă fără multe tăieturi și îmbinări.

Cea mai mare parte a suprafeței unei băi rareori face probleme — riscul real stă în punctele unde suprafețele se întâlnesc. Colțul dintre pardoseală și pereți, mai ales în cabina de duș, este locul unde membrana lichidă trebuie ranforsată cu o bandă de etanșare (bandă din material flexibil, lipită cu același produs lichid peste și sub ea) care preia mișcările diferite ale plăcii față de perete fără să fisureze pelicula. Racordul dintre pardoseală și sifonul de scurgere este un alt punct clasic de infiltrație: în jurul flanșei sifonului trebuie aplicată o manșetă specială de etanșare, lipită etanș atât pe flanșă cât și pe suprafața din jur, pentru că exact acolo apa stagnează cel mai mult timp înainte de a se scurge.

Zona de duș propriu-zisă, în special peretele pe care este montată bateria sau capul de duș, trebuie hidroizolată pe o înălțime mult mai mare decât restul băii — de regulă cel puțin 200 cm pe pereții direct expuși la stropire, față de 20-30 cm pe pereții unei băi obișnuite fără cadă sau cabină.

Fiecare strat de hidroizolație lichidă are un timp de uscare propriu la suprafață și un timp de întărire completă, indicate de producător și dependente de temperatură și umiditate în încăpere. Montarea gresiei peste un strat care nu s-a întărit suficient compromite atât aderența adezivului de gresie, cât și integritatea membranei, care poate rămâne moale sau se poate deteriora sub presiunea mecanică a lucrului de placare. Respectarea timpilor de așteptare între straturi și înainte de gresie pare o pierdere de timp pe un șantier cu termen strâns, dar este exact etapa pe care echipele grăbite o scurtează cel mai des — cu consecințe vizibile abia după ce baia e finisată și folosită.

Cele mai multe infiltrații din baie apar nu pentru că s-ar fi folosit un produs necorespunzător, ci pentru că execuția a sărit peste detalii: colțurile hidroizolate fără bandă de etanșare, sifonul racordat direct la beton fără manșetă, un singur strat aplicat acolo unde producătorul recomandă două, sau hidroizolația oprită brusc la marginea cabinei de duș în loc să fie continuată pe toată pardoseala băii. Toate aceste scurtături nu se văd la recepția lucrării — gresia arată identic indiferent ce e dedesubt — și devin vizibile abia peste unul-doi ani, sub formă de igrasie la plafonul camerei de dedesubt sau de mucegai la baza pereților, când reparația înseamnă spargerea gresiei deja montate.